Face to face

Am de cîteva zile un webcam. Şade frumos deasupra ecranului şi se uită cu un ochi fix la mine de parcă ar fi un extraterestru bizar. Şi mă pune la gînduri.

N-am simţit niciodată dorinţa de-a-mi expune mutra în eter, la văzul lumii, prea odd-looking mi se pare. În oglindă mă simt altfel, mă văd doar din faţă, e ok. Dar ori de cîte ori îmi vedeam profilul într-o oglindă triplă sau apăream în vreun film imprimat la întîmplare (de alţii), îmi venea s-o iau razna. Cine-i asta, măi frate?...

Dar o văd acuma ca un fel de terapie. Şi încep să descopăr. Un zîmbet mereu declarat de alţii dulce, dar nevăzut de mine, o privire caldă pe care de obicei o ascund, o gestică mult mai puţin repezită şi ridicolă decît credeam. Poate la un moment dat o să mă obişnuiesc. Cu mine însămi. E un drum destul de lung.