Viata in marci

Am furat si eu o leapsa de la Raluxa: care sint marcile care-ti descriu ziua?

Iete-acilea p'ali meli:

Oooof, Doamne...

Ma uit la filmul asta si imi dau seama ca defapt Romania "mea", imaginea pe care o port in minte, este cea a Romaniei comuniste. Este Romania din anii 70, in care eram copil; in care stateam la cozi de cu noaptea sa prindem niste carne ce se dadea (de multe ori nici nu stiam ce se va da); unde laptele pentru copii, si asa foarte greu gasit, era largit cu apa, pastrindu-si doar culoarea alba imaculata, ca altceva nu mai avea in el; unde peretii aveau urechi si te temeai pe drept sa vorbesti ce gindesti.

Din fericire eram copil, deci nu mi-am dat seama de adevarata teroare a vremurilor de atunci. Pentru mine a fost o copilarie frumoasa, n-am simtit niciodata vreo lipsa. Nu pentru ca ai mei sa fi fost bogati sau in cine stie ce pozitii inalte, ci pentru ca eram copil si cind esti copil nu-ti dai seama de multe.

Nu pot spune ca mi-e dor de "Romania mea", pentru ca ar insemna ca ridic in slavi comunismul sau mai bine zis acea forma de pseudo-comunism de care se foloseau cei la putere pentru a subjuga un popor. Nu sint de acord cu comunismul sub nici o forma, nici macar in felul original in care-l vedeau Marx si Engels. In ochii mei omul (omenirea) nu este gata pentru atfel de forma de stat. Nu sintem acele fiinte altruiste care sa-si sacrifice bunul personal pentru bunul societatii. Sintem egoisti si nu ne pasa de altii. In mare parte cel putin (dar asta e deja alta discutie).

Dar mi-e dor de anii petrecuti in tara, de copilaria mea intre blocuri, de visurile pe care le aveam atunci cu totii, de juliturile pe genunchi...

M-a luat valul si am pierdut firul. Nu conteaza. Uitati-va la filmul ala si ginditi-va putin. Si ziceti mersi ca nu (mai) traiti in comunism.

Romgleza

Fiind pe Twitter, mi-a indreptat Blegoo privirea catre blogul ROMGLEZA, unde inca nu m-am prins cine scrie, dar nu asta conteaza. Fiindca scrie bine, si dreptate are.

Incepusem intii sa comentez direct acolo, dar mi-am dat seama ca va iesi un text ceva mai lung, de aia il pun aici. Doar asa, ca sa nu zica lumea ca-s gura-sparta ;)

Postul in cauza este asta: Al cui eşti tu, măi, Blogule?. Se trateaza numele unor (multor) bloguri scrise in engleza sau pseudo-engleza, desi restul (blog, articole, comentarii, cititori...) este roman si in romaneste, iscandu-se pe drept intrebarea "De ce?"

Ma gindesc ca romgleza asta ni (li) se pare mai usoara, mai la indemina, pentru ca (na, ca oameni de internet ce sintem) o auzim si o citim zilnic. Cred ca asta se intimpla in orice limba. Si eu ma oftic zilnic de ce se f*** limba germana (ajungind un "denglish" ridicol). Ajungem chiar in asa hal incat sa nu fim in stare sa spunem o propozitie intreaga nepocita.

Numai la francezi se vede ca nu-i asa: astia au o comisie foarte stricta, care troneaza asupra uzului limbii si asupra folosirii cuvintelor pur franceze. Unde peste tot vezi "home" sau "start", ei au "accueil". Reclamele de pe strazi si statii de metrouri nu pot fi puse la vazul publicului decat daca au fost aprobate de aceasta comisie, care nu le aproba daca mai mult de 40% din cuvintele folosite nu sint in franceza (ceva de genul asta, nu-mi aduc aminte exact).

Initial am ras cind am auzit asta. Ma gindeam ce fraieri sint francezii astia, ca reactioneaza ca vulpea cu strugurii. Ca ei de-aia nu stiu engleza (sau daca o stiu, au un accent superfrancez de groaza), ca n-o asculta niciodata, ca se opintesc la progres... Dar intre timp mi-am dat seama ca si asta e o moneda cu doua fete. Sigur, trebuie invatata engleza, e necesara in lumea asta. Daca n-o stii, ramii pe loc. Dar amestecaturile de limba materna cu engleza mai mult dauneaza. In nemteste de exemplu se foloseste traducerea mot-a-mot a frazei "that doesn't make sense", unii nici nu mai stiind ca nu e corecta. Sau "not really".

Mde... nici mie nu mi-e usor sa pastrez engleza afara (keep out), pentru ca sint obisnuita s-o folosesc aproape pe o baza zilnica (on a daily basis). Dar imi fac tot cel mai bun (I'm doing my best). :D

Shit la dracu

Adineauri am aflat ca firma i-a dat afara pe trei din cei 11 (!) care mai ramasesem. Doi tehnicieni si seful sales-urilor. Imi pare rau daca nu-mi iese romaneasca asta cum trebuie, stiu ca-mi lipsesc cuvinte, dar in momentul de fata nu-mi pasa.

Asta e primul pas in a ne reduce in asa fel incit se va putea conduce sucursala Germania din alta parte, remote. Ce-ti trebuie oameni sa fie prezenti local, daca altcineva le poate face jobul, chiar si daca nu-i dai mai multi bani?

Sint trista si suparata, fiindca demult au inceput astia sa ne reduca, sa ne taie din drepturi, sa ne bage bete-n roate - in acelasi timp debitind baliverne gen "Germania e o tara cu un mare potential, poate fi mai mare decit UK si FR".

Nici n-am cuvinte. Ma oftic. Si ma intreb ce va fi in trei luni. Eu? Ar trebui sa incep sa ma uit dupa un nou job. Si tocmai asta nu vroiam, ca defapt imi place placea aici.

Mission accomplished

Gata, s-a facut. De pe 14 pina pe 21 iunie voi fi in tara. Mi-am luat adineauri bilet de avion.

Ce mai imi lipseste acum este o cazare cit de cit decenta si bilet la concertul grupei Gogol Bordello in Arenele Romane. Am gasit bilete aici, dar se pare ca nu mi le vor livra la Hamburg, deci trebuie sa gasesc un suflet bun care sa mi le ia in primire.

Oare voi avea noroc?

WTF???

Vineri seara, tocmai iesisem de la un curs de gimnastica, o sun pe sor'mea.
"A, Miri", zice, "tocmai ma gindeam la tine". Eu: "???" Ea: "Pai e vineri seara si era timpul sa ne suni si sa ne intrebi daca nu cumva avem chef sa iesim undeva."

Am ajuns in halul asta de previzibila???
---
Pina la urma ne-am despartit cu:
Eu - Bine mamaie, atunci stati voi in casa...
Ea - Da copile, si vezi sa nu stai toata noaptea!

Despre cutremure

Tibi intreaba cum am petrecut cutremurele die Romania. Din fericire nu pot raspunde integral, fiindca n-am fost in tara decit la cel din '77.

In seara aia eram acasa cu tata, sedeam in sufragerie pe oala si ma uitam la un film bulgaresc, al carui ultima secventa o mai tin si astazi minte. Mama era la Bucuresti si minca profiterol cu o prietena la "Cassata", iar sora mea era la bunici. La noi s-a stins doar televizorul din cauza ca vaza cu flori de pe el s-a clatinat si s-a rasturnat, varsindu-si apa pe o lampita dinauntru. Cassata - se stie - a picat, din fericire abia dupa ce mama iesise, iar la bunici s-a prabusit un raft plin de carti peste usa de la sufragerie, spargindu-i geamul si lasind-o pe sora mea cu o mica cicatrice pe burta. In fata blocului nostru a picat un zid, sub care in mod normal ar fi trebuit sa se afle mama daca venea din Bucuresti la ora stabilita (cum tata a tinut sa-mi precizeze in timp ce calcam peste zid). Nu era, pentru ca in capitala era haos si nu mergeau trenurile. Mama s-a intors abia pe la ora patru noaptea la Ploiesti, cind noi toti dormeam deja linistiti demult.

A fost singurul cutremur din viata mea. N-am sa-l uit niciodata, chiar daca nu port nici o rana din el.

De-ale Pastelui

Cine ma cunoaste stie ca eu nu sint un om religios, deci nu prea le am cu traditiile. Cu atit mai mult imi place sa le descopar incet-incet si pe neasteptate. Si de cind stau cu ochii pe blogosfera romaneasca, tot am prilejul :-) De curind de exemplu am aflat de existenta sarbatorii Floriilor, despre care n-aveam nici cea mai mica idee. Dar datorita lui Tibi am mai invatat si eu ceva.

Despre Paste eu nu stiam mare brinza, decit ca... se vopsesc ouale si se maninca miel si cozonac, lucruri pe care le astept eu tot anul - adica jumate, ca mai am totusi sansa si de Craciun ;-)

Am dat acum de postul Roxanei cum se vopsesc ouale in Moldova si mi-am adus aminte cum faceam si noi cind eram mai mici: cu frunze de marar si patrunjel si ciorapi. Ce frumos era atunci, cind se stringea toata familia in jurul borcanelor de culoare si "bricola" fiecare la oul lui! Ieseau foarte frumoase, le dadeam si cu putin unt la sfirsit ca sa luceasca. Iar cind le spargeam dindu-le cap in cap, era o intrecere mare care ou ramine cel mai mult timp intreg.

In Pastele catolic copiii asteapta Iepurele de Paste care le aduce oua vopsite si le piteste prin gradina sau casa. In Germania am aflat ca se fac si niste cadouri ca de Craciun. Mi se pare absurd. Dar poate si in Romania s-a inceput aceasta traditie... comerciala...

In momentul de fata maninc o felie de cozonac facut de matusa mea si beau o cafea cu lapte. Va urez la toti un Paste Fericit si ouale cit mai frumoase!

Dupa o masa copioasa

Dupa consumatia unui Latte Macchiato superb si unui brownie super-ciocolatiu de minune ma simt ca si cum as fi inghitit un purcelus de lapte - nemestecat. Mpf...

Mi s-a facut cald, si as sta toata ziua cu geamul deschis larg (ca afara e un soare de vara), dar colega din fata tremura si sta cu o jacheta groasa de lina pe ea. Mi se face mila de ea, are niste miini inghetate, vai de ea... De, ce sa-i faci, unii au singe mai fierbinte ;-) Deci in citeva minute iarasi va trebui sa inchid geamul, sa-mi iau ramas-bun de la aerul curat, de la mica si placuta adiere primavaratica, de la fisiitul copacilor din curtea de jos, de la zgomotele muncitorilor de vizavi... lucruri foarte placute cind trebuie sa lucrezi. Nu, defapt mereu. Imi place sa aud o usoare foiala in jurul meu, un zumzet in surdina, care-mi demonstreaza ca mai e viata pe pamint.

Cu gindul la evenimentele din Moldova, va las cu un filmulet a lui Igor Cobileanski care mi-a placut tare mult:

Frumos de dimineata

In secunda asta bat clopotele unei biserici apropiate de noul meu loc de munca. E ora zece fix. Suna foarte frumos, imi aminteste de... nici nu stiu exact de ce, pentru ca eu n-am fost niciodata un om religios, n-am mers la biserica, nu m-am rugat, n-am crezut. Si totusi mi se pare un sunet frumos, linistitor.

Toata viata m-am razvratit impotriva religiei, impotriva bisercii ca institutie, impotriva acelui "cineva/ceva" de sus care cica tine firele in mina. Mereu mi s-a parut slab sa ai nevoie de astfel de sprijin ceresc, pentru ca gindeam ca inseamna ca nu poti tu insuti. Religia, stiam eu, fusese creata de oameni din frica. Frica de puterile naturii inexplicabile. Frica de moarte. Frica de necunoscut, de viitor.

Mi-a trebuit mult timp sa inteleg (si poate n-am inteles inca total, dar ma straduiesc) ca defapt nu e chiar asa. Ca a crede (in ceva, cineva, nu conteaza) nu inseamna a te da pe mina altuia, a lasa pe altul sa-ti duca viata. Poate inca nu stiu ce exact inseamna, dar intre timp si in mine s-a iscat ideea ca undeva exista ceva mai mare decit fiecare din noi, oricum l-am numi pe acest ceva.

Nu ma incumet la o discutie filozofico-religioasa si departe de mine sa vreau sa ranesc vreun sentiment religios, doar atit am vrut sa spun: ca suna foarte frumos clopotele bisericii de pe colt. Si ca ma bucur ca o voi auzi de-acum in fiecare zi :-)