Frumos de dimineata

In secunda asta bat clopotele unei biserici apropiate de noul meu loc de munca. E ora zece fix. Suna foarte frumos, imi aminteste de... nici nu stiu exact de ce, pentru ca eu n-am fost niciodata un om religios, n-am mers la biserica, nu m-am rugat, n-am crezut. Si totusi mi se pare un sunet frumos, linistitor.

Toata viata m-am razvratit impotriva religiei, impotriva bisercii ca institutie, impotriva acelui "cineva/ceva" de sus care cica tine firele in mina. Mereu mi s-a parut slab sa ai nevoie de astfel de sprijin ceresc, pentru ca gindeam ca inseamna ca nu poti tu insuti. Religia, stiam eu, fusese creata de oameni din frica. Frica de puterile naturii inexplicabile. Frica de moarte. Frica de necunoscut, de viitor.

Mi-a trebuit mult timp sa inteleg (si poate n-am inteles inca total, dar ma straduiesc) ca defapt nu e chiar asa. Ca a crede (in ceva, cineva, nu conteaza) nu inseamna a te da pe mina altuia, a lasa pe altul sa-ti duca viata. Poate inca nu stiu ce exact inseamna, dar intre timp si in mine s-a iscat ideea ca undeva exista ceva mai mare decit fiecare din noi, oricum l-am numi pe acest ceva.

Nu ma incumet la o discutie filozofico-religioasa si departe de mine sa vreau sa ranesc vreun sentiment religios, doar atit am vrut sa spun: ca suna foarte frumos clopotele bisericii de pe colt. Si ca ma bucur ca o voi auzi de-acum in fiecare zi :-)