Melancolie si dor de casa

Ca si cum aici ar putea fi vorba de casa. Nu, e vorba de un teritoriu in care n-am pus niciodata piciorul, dar pe care-l simt aproape. Aproape de inima, aproape de suflet, de sufletul asta haituit si despatriat, aproape de ce simt eu mai "acasa". E vorba de Vama Veche.

Am fost doimaioata toata viata. Viata, adica de la unul la zece ani. Toata viata deci, viata de adolescenta plecata din tara, rupta de radacinile pe care le socotea de neclintit. Am stat cu nasu'n vant, cu fundu'n nisip, cu o singura dorinta in suflet: sa nu se mai termine viata asta niciodata.

Si totusi s-a terminat. Atunci cand ai mei au decis ca viitorul se va numi Germania, iar eu fiind copila nu aveam nimic de zis. Am pornit pe noi meleaguri, la noi sanse si sperante, la noi aventuri. Dar mi-a ramas in nas mirosul de alge uscate, mi-a ramas in ochi lumina soarelui de dupa amiaza, cand coborai drumul prafuit dinspre sat inspre plaja, mi-au ramas imaginile corturilor in minte, mi-au ramas in ureche graiurile diferite ale "satrei". N-am uitat. Si am sperat ca intr-o buna zi sa mai simt acelasi lucru, sa mai adulmec odata izul ala de sare, sa...

Si iata ca acum, dupa mai mult de douazeci de ani de "exil", patria sufletului mi se apropie din nou: 2Mai nu mai exista asa cum il stiam eu, dar mai este Vama Veche. Si abia astept sa ajung acolo. Acasa. In sfarsit.

P.S. Imi dau seama ca defapt ceea ce ma atrage pe mine la Vama, este asemanarea cu Eilatul de odinioara. Sau invers: mi-a placut Eilatul atunci pentru ca aducea a 2Mai.

[savevamaveche.home.ro]