De pe santier

Realizez ca m-am obisnuit sa înjur ca ultimul lucrator de santier. Mi sa pare foarte normal sa adaug la aproape fiecare fraza un "ce p*** ma-si?" Nici nu mi se mai par asa de groaznice înjuraturile astea. Cind eram la o vârsta mai "frageda" ma feream de anumite cuvinte, chit ca aici, in "exil", nu le intelege nimeni. Defapt tocmai din sentimentul asta de "singuratate lingvistica" am si inceput sa înjur cu patima. M-am mai si luat dupa R., al carui vocabular mi s-a parut pitoresc. Întretimp ma stie lumea aici: cum ma enerveaza ceva, începe mitraliera. Cuvinte care lor nu le spun nimic, dar pe care le cunosc deja si pe care le-am tradus demult. Eu, în schimb, ma pot ascunde în spatele lor, ca stiu ca putini ma vor întelege. Cel mult ma zâmbeste careva, stiind...

Acuma doar, din pitoreasca care-am devenit eu însami între nemti, va trebui sa am grija sa nu ajung vulgara între români. Plec în tara în citeva zile si tre' sa "bag sama". Ieri vorbeam cu Manu, pe care n-am vazut-o de 9 ani, si de câteva ori i-a scapat un "vai, ce urât vorbesti!".

Ups, ma gândeam ca e normal. Se vede ca nu-i chiar asa.