Diacritice

Nu pot sa ma decid daca sa folosesc diacritice sau nu... ;-)

Uite iarna, nu e iarna...

Ce mi-e şi cu iarna asta? Cînd eram în România, îmi aduc aminte de ierni grele, de zăpadă, ţurţuri, friguri, gheaţă... Aici... pfft! Abia de sînt mai puţin de zero grade, de obicei peste cinci (plus bineînţeles), iar de nins sau îngheţat nici vorbă.

Pe vremuri aveam şi pe-aici zăpadă şi frig. Eeee, ce traiuri pe noi atunci... Îngheţa Alster-ul (lacul* din mijlocul oraşului) şi se puneau bude cu vin fiert şi cârnaţi, cu artezanaturi şi alte prostii (de care nimeni n-are nevoie, dar despre care ţi se sugerează că nu poţi trăi fără). Ultima oară a îngheţat în 1996 şi 1997 şi arăta cam aşa:

Anul ăsta a fost cam o săptămână frig, sub zero. Îngheţase şi Alster-ul şi Elba, dar nu destul pentru a ne da voie să le călcăm (trebuie cel puţin 15 cm). Din păcate era taman săptămâna în care eu am fost bolnavă şi n-am ieşit din casă. Aşa... mai aştept şi sper...
-----
*) ştiu că Alster-ul nu e lac, e doar un râu inlărgit, dar... cine altcineva mai ştie? ;-)

Speechless

Îmi vine greu să mă exprim în româneşte. Nu mai sînt obişnuită să vorbesc în limba maternă, e foarte departe de mine. Îmi lipsesc cuvinte, fraze, sentimente. N-am mai vorbit (adică vorbit-vorbit, nu doar stat la taclale) în româneşte demult, mă simt ca un peşte pe uscat, limba mi-e legată, creierul blocat.

Am o-ntreagă ceaţă de sentimente şi gînduri în cap, toate învălmăşite, claie peste grămadă, fiecare die ele ţipă şi vociferează, unul mai prominent decît celălalt. Dar cuvintele îşî bat joc de mine, se pitesc, rămîn rare.

Păcat. Aş vrea să spun multe.

Smile :-)

Am gasit ceva foarte dragut:


Îmi aduce aminte de filmul "Domnul Ibrahim si florile Coranului", in care baiatul Momo - printre altele - invata sa zimbeasca si ca viata e defapt frumoasa, oricîte bete ti-ar pune-n roata.

Pa 2008, bine-ai venit 2009!

Am intrat in noul an cu o minunata raceala, care ma tine-n casa cu nasul plin, vocea mult prea seducatoare si niscaiva dureri de cap, dar vom trece si de asta.

Am dat de un eveniment creat special pentru mine, care are loc la sfirsitul lui Septembrie in Brasov, la care NEAPARAT vreau sa merg: Festivalul Brinzei si Pastramei sau Ravasitul Oilor. Cine ma cunoaste, stie ca la asa o oferta nu pot spune nu in nici un caz. Brinzeturi si pastrame? Come on, guys, it's what makes life livable! O brinza telemea, o urda direct de la tarani, o pastrama afumata cu usturoi... Cum oare sa rezist?

Poate merg pentru un weekend prelungit. Sa vedem cine mai e amator.

Craciun fericit!

Tutoror cititorilor (si celor care nu-s) le urez un Craciun fericit cu zapada, risete, un vin bun, o sarma delicioasa, niscaiva cadouri din inima si sentimentul ca viata e frumoasa.

La multi ani!

ODĂ SARMALEI (Poet necunoscut)

Cum s-ar defini sarmaua?

Vis înaripat al verzei ce-l avu cât a durat
somnul lung metamorfozic în butoiul de murat...
Potpuriu de porc și vacă, simfonia tocăturii,
imn de lăuda mâncării înălțat în cerul gurii.

O cochetă care-și scaldă trupu-n sos și în smântână
și se-nfașură în varză ca în valuri de cadână.
O abilă diplomată ce-a-ncheiat o strânsă ligă
c-o bărdacă de vin roșu și-un ceaun de mămăligă.

Oponentă din principiu și un strașnic adversar
pentru tot ce este dietă sau regim alimentar.
Un buchet de mirodenii, o frivolă parfumată
ce te-mbie cu mirosuri de slănină afumată.

Locatară principală ține-n spațiu tolerate
perle de piper picante, boabe de orez umflate.
O prozaică-nnăscută, cum s-o prinzi în prozodie
când, de când e lumea, porcul n-a citit o poezie.
Un aducător de sete, de bei vinul cu ocaua.
Iată-n câteva cuvinte cum s-ar defini sarmaua...

Am primit aceste versuri acum citeva minute si n-am putut sa ma abtin sa le pun aici. Intr-adevar asa e si abia astept Craciunul cu (sper!) o tona de sarmale ;-)

Sper ca se vad bine diacriticele, le-am transformat cu ajutorul site-ului srv.diacritice.com.

Renaissance

Recente "intimplari" m-au facut sa vreau sa-mi recuperez acest blog abandonat, si cu mare truda mi-a reusit (nici nu vreti sa stiti cum...).

Acum tot ce imi trebuie este ceva timp si rabdare (rabdare pentru ca observ ca mi-e totusi destul de greu sa scriu in româneste, mai ales dupa atita timp de abstinenta).

Om vedea ce iese din asta. Mi-a ramas o oarecare dorinta de-a ma "iesprima" - fie si in modul asta public.

P.S. Acum e mult mai usor si simplu de-a lasa un comentariu aici, gratie lui Google ;-)

De pe santier

Realizez ca m-am obisnuit sa înjur ca ultimul lucrator de santier. Mi sa pare foarte normal sa adaug la aproape fiecare fraza un "ce p*** ma-si?" Nici nu mi se mai par asa de groaznice înjuraturile astea. Cind eram la o vârsta mai "frageda" ma feream de anumite cuvinte, chit ca aici, in "exil", nu le intelege nimeni. Defapt tocmai din sentimentul asta de "singuratate lingvistica" am si inceput sa înjur cu patima. M-am mai si luat dupa R., al carui vocabular mi s-a parut pitoresc. Întretimp ma stie lumea aici: cum ma enerveaza ceva, începe mitraliera. Cuvinte care lor nu le spun nimic, dar pe care le cunosc deja si pe care le-am tradus demult. Eu, în schimb, ma pot ascunde în spatele lor, ca stiu ca putini ma vor întelege. Cel mult ma zâmbeste careva, stiind...

Acuma doar, din pitoreasca care-am devenit eu însami între nemti, va trebui sa am grija sa nu ajung vulgara între români. Plec în tara în citeva zile si tre' sa "bag sama". Ieri vorbeam cu Manu, pe care n-am vazut-o de 9 ani, si de câteva ori i-a scapat un "vai, ce urât vorbesti!".

Ups, ma gândeam ca e normal. Se vede ca nu-i chiar asa.

Melancolie si dor de casa

Ca si cum aici ar putea fi vorba de casa. Nu, e vorba de un teritoriu in care n-am pus niciodata piciorul, dar pe care-l simt aproape. Aproape de inima, aproape de suflet, de sufletul asta haituit si despatriat, aproape de ce simt eu mai "acasa". E vorba de Vama Veche.

Am fost doimaioata toata viata. Viata, adica de la unul la zece ani. Toata viata deci, viata de adolescenta plecata din tara, rupta de radacinile pe care le socotea de neclintit. Am stat cu nasu'n vant, cu fundu'n nisip, cu o singura dorinta in suflet: sa nu se mai termine viata asta niciodata.

Si totusi s-a terminat. Atunci cand ai mei au decis ca viitorul se va numi Germania, iar eu fiind copila nu aveam nimic de zis. Am pornit pe noi meleaguri, la noi sanse si sperante, la noi aventuri. Dar mi-a ramas in nas mirosul de alge uscate, mi-a ramas in ochi lumina soarelui de dupa amiaza, cand coborai drumul prafuit dinspre sat inspre plaja, mi-au ramas imaginile corturilor in minte, mi-au ramas in ureche graiurile diferite ale "satrei". N-am uitat. Si am sperat ca intr-o buna zi sa mai simt acelasi lucru, sa mai adulmec odata izul ala de sare, sa...

Si iata ca acum, dupa mai mult de douazeci de ani de "exil", patria sufletului mi se apropie din nou: 2Mai nu mai exista asa cum il stiam eu, dar mai este Vama Veche. Si abia astept sa ajung acolo. Acasa. In sfarsit.

P.S. Imi dau seama ca defapt ceea ce ma atrage pe mine la Vama, este asemanarea cu Eilatul de odinioara. Sau invers: mi-a placut Eilatul atunci pentru ca aducea a 2Mai.

[savevamaveche.home.ro]